4. Vara – în spital
Mai în glumă, mai în serios, Mihaela cred că mi-a salvat viața – și o să vedeți și cum…
Mihaela era ca o noapte de vară. Avea ceva exotic, poate din cauza părului negru, cârlionțat, în contrast cu ochii ei albaștri, sau poate pentru că pur și simplu arăta beton. A venit fix în aceeași zi în care a plecat Primăvara și s-a cazat în același salon.
Ea nu avea probleme cu inima, venise ca însoțitor pentru sora ei mai mică.
Credeam că are cel puțin 22 de ani, însă era chiar de seamă cu mine — ceea ce mi-a mai dat un strop de îndrăzneală. Mărturisesc că, la acea vârstă, eram foarte timid în ceea ce privește fetele.
Vara în spital – una dintre cele mai tari vacanțe ☀️
În vara aia am trăit intens, ca și când nimic nu mi se putea întâmpla… și chiar așa a fost. În acea vară, nimic din ce trebuia, nu mi s-a întâmplat.
Deși eram în spital, a fost una dintre cele mai tari vacanțe de vară ale mele.
Ca să vă faceți o imagine: până la ora 11:00 stăteam în saloane pentru vizita medicală – profesorul și toată suita de medici treceau și discutau fiecare caz în parte. Între orele 12:00 și 14:00 serveam prânzul, iar dacă nu mai aveam analize, eram liberi.
De obicei, după ora 15:00, plecau toți medicii. Rămâneau doar asistentele și medicul de gardă – și de atunci începea viața noastră.
Gașca de vară din spital 😄
Eram un grup de elită format din patru băieți internați:
- un puști de 9-10 ani,
- un tip de vârsta mea (16 ani), operat în copilărie și venit la control,
- Florin – tot de vârsta mea, un nebun cu acte-n regulă, fără instinct de conservare, un „kamikaze balcanic”,
- Cătălin – cel mai bun prieten al meu, care venea aproape zilnic,
- și evident, Mihaela…
În acest format făceam tot ce ne trecea prin minte, în limitele spitalului.
Luminița stinsă de la capătul tunelului – Aventura spre morgă 🕯️
Acum imaginați-vă: eram trei (chiar patru, dacă-l punem și pe Cătălin), încercând s-o impresionăm pe Mihaela. Așa că, într-o noapte, ne hotărâm să mergem până la morga spitalului, prin subsol, să-i arătăm ce tari suntem.
O mică paranteză: Spitalul Fundeni are două corpuri mari de clădire, legate între ele printr-un tunel. Noi descoperisem acest lucru, iar conform așezării, dacă mergeai prin tunel spre corpul vecin, prima ușă trebuia să fie cea de la morgă.
Așa că luăm liftul și coborâm la subsol. Nu știu de ce Florin nu venise cu noi.
Odată deschise ușile liftului am intrat direct în scena perfectă a unui film de groază… o lumină care pâlpâia în depărtare ne dădea o senzație sumbră şi apăsătoare, clipocitul apei ce se scurgea de pe conductele ruginite ne făcea să tremurăm efectiv, însă cel mai rău era când din când în când pornea o centrală, în acele momente, eu cu tipul de vârsta mea ne luam în braţe de frică.
Eu și băiatul de vârsta mea stăteam în spate, fiind în papuci. Cătălin, care avea pantofi, mergea înainte (nu știu de unde avea atâta curaj).
Pe lângă frica intensă, aveam și teama că ne externează dacă suntem prinși. În tabloul ăsta de coşmar în care ne aflam, aveam impresia că se poate întampla orice, la un moment dat după un stâlp am văzut nişte câini pe un morman de gunoi, care scormoneau în ceva ce mie mi s-a părut a fi vată imbibată în sânge, deci vă imaginaţi că eram practic pe altă lume… şi totuşi am continuat să mergem mai departe, până am ajuns într-o zonă în care din tunel se făcea un soi de intrare laterală, era ca un hol de apartament, dar foarte întunecat.
Am zis să cercetăm un pic zona, însă nu am apucat să facem prea mulţi paşi că brusc am auzim niște voci……am fugit de-am rupt pământul, cred că în momentele alea câştigam orice cursa de atletism… când am ajuns înapoi în salonul nostru de la etajul 6 m-am simțit ca un erou grec ce tocmai se întorsese din infern, mi se părea că am fost literalmente într-o scenă de iad ca cele zugrăvite pe pereții bisericilor.
„Arde!!! Uite cum arde!” 🔥
Asta a fost meritul Mihaelei.
În salonul nostru era un băiețel de 4 ani, operat, cu tatăl său dormind alături. Așa că eram cu toții în salonul vecin (al fetelor), ca să nu deranjăm.
Cu muzică tare, fiecare din noi stăteam și discutăm, când la un moment dat Mihaela se hotărăște să-și șteargă unghiile, așa că ia sticlă de acetonă (500 ml) și iși începe treaba.
Toate bune și frumoase, numai că după ce termină în loc să inchidă sticlă și s-o pună de-o parte, iși ia brichetă (ea își permitea luxul să fumeze, iar Florin era inconștient doar) și începe să se joace cu ea aprinsă pe la gura sticlei.
A fost că la circ cu oamenii aia care scuipă foc, așa repede s-a aprins flacăra. În momentul ăla Mihaela a scăpat sticla din mână, iar când această a atins solul pur și simplu a izbucnit o vâlvătaie mai înaltă ca mine.
În momentul ăla totul s-a derulat că într-un film cu încetinitorul, mă simțeam de parcă priveam toată scenă din afară, într-o fracțiune de secundă, cu ochii minții am văzut-o pe mumă pădurii din basmele copilăriei cum scuipă foc în fața mea, apoi cum se umplea curtea spitalului de mașini de pompieri și de poliție, iar noi eram scoși cu cătușe din spital ca mai apoi să fim externați (marea noastră teamă, să fim externați fără să ne opereze).
După acest moment de reverie, am sărit peste un pat, am ieșit din salon, nu înainte să le strig să nu arunce apă peste foc (în momentul ăla de panică, mi-am adus aminte că am văzut la faimoasa emisiune TV Reflecții Rutiere că dacă torni apă peste un foc de benzină se produce un soi de explozie, nu știu dacă era cazul la noi..) și m-am dus direct la tatăl copilului care dormea în salon să-l chem să ne ajute..
Omul acela merita medalia de cel mai calm om de pe pământ!
Imaginați-va că el practic dormea pe un scaun la marginea patului băiețelului sau operat, iar eu ca un nebum, m-am dus și bâjbâind ceva de un foc, l-am tras practic după mine, iar el cu un calm ieșit din comun, s-a ridicat, din câțiva pași a ajuns în salonul cu pricina și cu talpa lui imensă a călcat de câteva ori și a stins focul (evident flacăra își pierduse din intensitate).
În acea noapte, făcând o scurtă evaluare a situației, aveam: o arsură în linoleumul din salon, o pătură arsă pe care a schimbat-o Florin cu una bună din salonul de adulți, mult fum, pentru care a trebuit să ținem ușile deschise și am stat stresați să nu cumva să simtă asitentele ceva și o mustrare din partea tatălui băiețelului. Deci practic puteam să ne continuăm distracția!!!
Visul unei nopți de vară 🌙
Însă noaptea care urma să schimbe cursul șederii mele în spital a fost așa:
Totul începuse normal, pe inserat noi ne stranseseram cu toții pe balconul comun cu păturile, pernele și stăteam tolăniți care pe unde apucasem ascultând muzică și făcând glume. Cătălin nu venise în seara aia (cred că a fost printre singurele dăți când nu ajunsese).
Eram la începuturi și Florin nu stătea încă cu noi, așa că practic eram eu, tipul de seama mea, puștiul de 10 ani care era și cel mai vorbareț și evident Mihaela.
Toate bune și frumoase până într-un punct în care Mihaela mă ia ușor de mâna și mă strânge de un deget. În momentul ăla eu m-am comportat exact ca vărul ăla necioplit de la țară, cu care îți este rușine să fi văzut în public, adică i-am luat și eu frumos mâna și am strâns-o brusc și tare de degetul mic până a țipat.
Insă țipătul ei a fost un fel de EVRIKA a lui Pitagora (da, știu că de fapt era Arhimede) pentru mine, atunci am trăit sentimentul de iluminare spontană, practic inteleseem semnificația gestului ei, așa că am luat-o din nou de mâna și ne-am ținut pe ascuns pe sub patură.
La un moment dat tipul de seama mea a intrat în salon la somn, iar când puștiul de 10 ani a adormit și el acolo lângă noi pe balcon, într-o armonie totală ne-am apropiat unul de altul ne-am îmbrățișat și am început să ne sărutăm……… eram buimac, îi simțeam gustul de țigară, eram în extaz, eram cu cea mai tare tipă pe care o întâlnisem!!!
Când dragostea dă de stomac – „viața e de cacao”
Stiți cu toțîi expresia aia cum că viața este de cacao, ei bine la mine s-a adeverit în acea seară. În freamătul sărutarilor noastre pătimașe m-a lovit la fel de brusc cum îi strânsesem și eu degetul, pur și simplu îmi exploda stomacul.
Si carbid dacă mâncam cred că nu aș fi avut asemenea reacțîi chimice, simțeam că toate deșeurile nucleare fermentau în intestinele mele.
În timp ce ne sărutam aveam crâmpeie de imagini apocaliptice, vedem cum sfârșitul lumii se produce în interiorul meu, vedeam explozia primordială a big bang-ului, simțeam că viață așa cum o știam înainte se pote nărui.
Practic cea mai frumoasă noapte din viață mea devenise o cursă de anduranță pe viață și pe moarte. Tibi Useriu ar fi fost mândru de mine!!!
Când zorii diminețîi dădeau să se ivească, am hotărât să ne retragem în paturile noastre.
Gata s-a terminat!
Livid la față, cu viață scursă din mine m-am strecurat în salon și m-am oprit direct pe tron……. a fost o dezlănțuire de forțe.
La final m-am băgat în pat, golit de tot și la propriu și la figurat și m-am lăsat cuprins de somnul dulce-al diminețîi.
Dimineața de după – întâlnirea cu destinul 🌤️
Dimineață în jurul orei 9:00 asistentele ne trezeau pentru controlul de rutină (tensiunea cu pulsul și temperatura) și apoi ne pregăteam de vizită medicilor. Numai că în dimineață aia lucrurile au fost altfel: în timp ce dormeam am simțit cum cineva mă ia de mâna.
Am deschis ușor ochii și am rămas înmărmurit, ce-a mai frumoasă femeie stătea în față mea, am crezut că încă visez drept pentru care m-am scuturat un pic să fiu sigur, ceea ce a făcut-o și pe ea să zâmbească. Era cea mai frumoasă asistenta pe care o văzusem.
După o noapte de pomină o asemenea trezire cred că a fost prea mult pentru mine și cred că s-a văzut clar pe față mea, pentru că am simțit că și ea mă simpatiza, eram ca un copil care se fâstâcea în fața ei.
Și așa am întâlnit-o și pe cea care avea să ajute angrenajul asta al vieții să-ți facă cursa.
Ultima noapte de… vară 🍫
O mică paranteză, după această noapte cu Mihaela, lucrurile între noi au fost ca și cum nimic nu se întâmplase, probabil că simțise și ea că ceva nu a mers chiar cum ar fi trebuit, însă nu a știut niciodată care a fost motivul. Și lucrurile au stat așa până în seara dinaintea operației mele.
…..care de fapt nu a fost ultima!!!
Întâmplător în ziua când trebuia să mă operez eu era și ziua de naștere a Mihaelei așa că, cu o seară înainte i-am luat o ciocolată și i-am spus că vreau să vorbim doar noi.
Deja gașca se cam spărsese, pentru că tipul de vârstă mea plecase, puștiul de 10 ani fusese operat, iar ele (fetele) nu mai stăteau în salonul de lângă noi.
Astfel că în seară respectivă pe holul cu telefonul public de la etajul 6 al spitalului Fundeni eu mă pun în față Mihaelei, îi dau ciocolată și îi urez La Mulți Ani, apoi îi spun că având în vedere că mâine mă operez vreau să-i fac o destăinuire…. Și cu o voce falsă, patetică și plină de emoțîi îi spun că o iubesc.
A sunat atât de rece, atât de fals și atât de penibil încât îmi venea să întru în pământ, însă Mihaela a înțeles situația, nu a spus nimic, m-a luat de mâna și am mers amândoi în salonul meu și ne-am băgat în pat.
Atunci am fost convins că există Dumnezeu….
Însă lucrurile nu au stat chiar așa, în euforia mea uitaseram un lucru foarte important, puștiul era operat și la ora 12:00 trebuia să i se administreze ceva medicație, așa că nu la mult timp de la sosirea nostra în salon, la ora cu pricina, cea mai frumoasă asistență întră în salon.
În acel moment Mihaela sare că un arc din pat și fuge pe balcon iar de acolo prin salonul vecin și iese pe hol.
Buimăcita (nici nu pot să-mi imaginez ce a fost în mintea ei, gândiți-vă că ea venea de la lumina și pur și simplu a văzut o umbră care a sărit din patul meu și s-a dus pe balcon) asistenta, după un moment de reculegere, fuge și ea pe balcon, dar se se întoarce după câteva secunde să mă intreabe ce s-a întâmplat și cine a fost la mine în pat.
Nu a zis nimic, a ieșit, iar eu am rămas SINGUR în pat. Am adormit intr-un final cu următorul gând:
„Doamne, te rog nu mă lăsa să mor mâine…”
Epilog
…. așa că a doua zi m-au externat! Nu mai știu ce motive au invocat dar, cert este că după o lună de stat în spital, pe 27 iulie am ieșit afară cu condiția să revin pe 1 septembrie….
Și așa a venit Toamna… 🍂
🫀 Educație cardiacă: De ce emoțiile puternice pot declanșa reacții fizice
Mulți pacienți cardiaci descriu reacții asemănătoare: palpitații, senzația de leșin, „nod în stomac”.
Toate acestea au o explicație simplă — sistemul nervos autonom, care controlează inima și reacționează la stres sau emoții intense.
❤️ Ce se întâmplă de fapt:
- adrenalina crește frecvența cardiacă
- respirația devine superficială
- mușchii (inclusiv cei abdominali) se tensionează
Nu e un semn de slăbiciune, ci răspunsul natural al inimii.
Pentru cei cu malformații sau intervenții chirurgicale, aceste reacții pot fi mai accentuate, dar pot fi gestionate.
📌 Recomandare:
- respiră adânc 3-4 secunde, expiră lent;
- evită să mănânci greu înainte de momente stresante;
- notează ce situații îți provoacă simptome, pentru a le înțelege mai bine.
🌐 Inovație & Digital Twin: Când emoțiile se pot măsura în timp real
Proiectele de Digital Twin cardiac deschid un orizont fascinant — acela de a putea urmări, digital, cum reacționează inima la emoții și stres.
Un astfel de model ar putea simula:
- cum se modifică ritmul cardiac în momente tensionate
- efectele adrenalinei asupra inimii
- reacțiile digestive și circulatorii corelate cu starea emoțională
Pe viitor, medicii ar putea ajusta tratamentele sau recomandările de efort în funcție de stările reale ale pacientului, nu doar de analizele statice.
💡 Practic, Digital Twin-ul ar deveni un „oglindă vie” a inimii tale.
❤️ Resurse & sprijin: Despre curaj, stângăcie și recunoștință
Dacă ai trecut prin momente intense — fie emoționale, fie medicale — amintește-ți că ele te definesc, dar nu te limitează.
Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să mergi înainte în ciuda fricii.
📚 Resurse utile:
- Asociația Inimoșii – proiecte de sprijin pentru pacienți cardiaci
👉 www.jurnalulunuicardiac.ro
💬 Uneori, dragostea te arde, alteori te salvează. Dar întotdeauna te învață să-ți asculți inima.
