13. În cădere Liberă – lupta nevăzută cu panica
Căderea a fost liberă și fără menajamente, așa cum ziceam…
Primele simptome și drumurile la urgență 🚑
De atunci au început vizitele frecvente pe la camerele de gardă, unde uneori mi se constatau extrasistolele, iar alteori nu aveam nimic.
Unii medici erau relaxați, alții încercau să găsească lucruri care, de fapt, nu existau.
Însă, ușor-ușor, momentele în care mi se părea că voi muri pe loc deveneau din ce în ce mai frecvente…
Cel mai greu de suportat era senzația că, din clipă în clipă, voi cădea din picioare.
Și asta se întâmpla în orice situație. Nu exista un anumit pattern, nu era nevoie de un triger specific. Pur și simplu apărea acea senzație.
Cel mai grav era atunci când mă prindea singur în diverse locuri.
Mai ales la început, când nu înțelegeam bine ce se întâmplă, mă panicam de-a binelea.
Descoperirea neașteptată: atacurile de panică 😨
Totul a culminat cu punctul în care unul dintre medicii de la urgență m-a întrebat direct dacă nu cumva era vorba de un atac de panică.
Era o idee la care nu mă gândisem!
Știu că poate părea ciudat, dar în vremurile acelea expresii precum „atac de panică”, „stres” sau „sindrom post-traumatic” nu erau atât de cunoscute și acceptate.
Așa că, atunci când am înțeles că asta ar putea fi cauza, am rămas pe gânduri.
Și acum poate ați spune că, odată identificată cauza, problema ar fi trebuit să se rezolve rapid.
Dar, surpriză… Nu!
Negarea și lupta interioară ⚔️
Parte din motiv era că eu, pui de dac liber, nu prea acceptam ideea că eu – cel care cutreierasem păduri, mă scăldasem în bălți la care azi nici măcar nu m-aș uita, sau mergeam la vânătoare (de iepuri, ce-i drept, fără să prind vreunul) – ajunsesem acum să am atacuri de panică.
Era ceva ce auzeam prin filme sau la televizor, dar nu puteam concepe că exista în realitate.
Și mai ales nu în sânul bravului și mărețului popor român, urmaș al războinicilor neînfricați, care priveau moartea în față și râdeau… cu lacrimi, ce-i drept…
Eram dezolat.
Inițial, nici măcar nu luam în calcul verdictul. Însă, ușor-ușor, după câteva episoade similare, am început să mă gândesc că ar putea fi o posibilitate.
Dependența de compania celorlalți 👥
Așa că am făcut ce am putut la vremea respectivă: am început să caut, de fiecare dată, compania prietenilor sau cunoscuților când trebuia să ies din casă.
Și uite așa, pe nesimțite, fără să-mi dau seama, ajunsesem să nu mai merg niciodată singur nicăieri.
Dacă mă întrebați acum, habar n-am cum reușeam.
Și mie îmi e greu să înțeleg cum făceam asta.
Dar, de fiecare dată când aveam ceva de făcut în afara casei, reușeam să nu fiu singur.
Știu că pare greu de crezut, dar chiar așa era.
Și așa am petrecut ani de zile…
Imaginați-vă: ani, nu zile, nu luni… ANI!
Războiul cu panica 🎭
A fost o luptă crâncenă.
Pe măsură ce trecea timpul, părea un război pierdut.
Mă luptam singur cu mine și aveam momente în care mă simțeam învingător.
Dar, la scurt timp, cădeam din nou, cu fața în mocirla panicii.
Ajunsesem în punctul în care nici măcar prietenii nu mai puteau fi mereu disponibili să mă însoțească oriunde.
Terminasem facultatea, eram la job-uri, fiecare își avea problemele lui.
Așa că am încercat să găsesc alternative.
Strategii de supraviețuire
Când mă lovea câte un atac, pur și simplu intram în vorbă cu necunoscuți, cu oameni din jurul meu.
De fiecare dată găseam ceva. E uimitor cât de inventivi putem fi în situații-limită.
Dar, când nu aveam pe nimeni în preajmă, atunci era cel mai grav.
Începusem să iau lista de telefon la mână și să sun.
Vorbeam cu cine îmi răspundea primul.
Inițial, nu le spuneam motivul, iar nimeni nu știa.
Dar, ulterior, când am început să-mi accept soarta, le spuneam direct.
Ajunsesem până în punctul în care mă gândeam să înființez o organizație de sprijin, un grup de oameni care trec prin astfel de experiențe și să ne susținem reciproc.
Un soi de hotline unde, la orice oră, să fie cineva disponibil să răspundă la un telefon, să vorbească cu o astfel de persoană…
Forța de a merge mai departe ✅
Dacă mă întrebați acum, nu știu cum am reușit să depășesc acea stare…
De fapt, știu, dar chiar și așa este greu de imaginat, dărămite de trăit…
Norocul meu a fost că sunt genul care, orice ar fi, oricât de greu sau grav ar fi, cât timp mai respir, trebuie să trag.
Așa că, după fiecare moment care mă punea la pământ, stăteam o vreme în țărână, plângându-mi de milă, și apoi mă ridicam.
Și am făcut asta iar și iar și iar… până când nu a mai fost nevoie.
(Glumesc, încă o mai fac! 😊)
Între frică și speranță
Medicul cardiolog, domnul doctor Traian, era ca un Dumnezeu pentru mine.
Când ieșeam de la control, fie îmi dădea aripi pentru următoarele șase luni, fie mă arunca pe fundul genunii.
Și asta pentru că îi urmăream fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare cuvânt din timpul examinării.
Iar dacă mi se părea că expresia lui avea o ușoară umbră de nemulțumire sau părea îngrijorat, eram terminat.
Dar, în mare parte, examenele medicale erau bune. Nu aveam modificări semnificative.
Decizia care schimbă totul
Și, după câțiva ani buni de rătăcire pe tărâmul panicii, mi-am luat încă o dată inima în dinți și m-am hotărât să termin ce începusem.
Adică să merg și la cea de-a treia operație.
De data asta, însă, știam exact ce mă așteaptă.
De data asta, eram asumat.
Cum se spune de obicei:
„A treia e cu noroc!”
🫀 Educație Cardiacă – Panica, inima și corpul care strigă după ajutor
Atacurile de panică sunt o combinație paradoxală între frica intensă și simptomele fizice reale pe care corpul le generează ca răspuns la stres.
Ceea ce mulți pacienți cardiaci nu știu este că sistemul nervos autonom, care controlează inima, reacționează la frică la fel ca la un pericol fizic: crește pulsul, accelerează respirația, contractă mușchii toracelui și poate da impresia că inima „o ia razna”.
🔹 Cum se diferențiază un atac de panică de o problemă cardiacă reală:
- Durerea cardiacă apare, de obicei, la efort și se calmează în repaus; panica lovește în repaus și se intensifică la gândul morții iminente.
- În atacul de panică, electrocardiograma e normală, chiar dacă pacientul simte că moare.
- Respirația superficială duce la hiperventilație și amețeală — simptome care pot fi confundate cu aritmii.
🔹 Ce ajută în aceste momente:
- Respirația controlată (inspirație 4 secunde, expir 6 secunde);
- Reamintirea faptului că „nu e infarct, e panică – și va trece”;
- Exercițiile ușoare, mersul în aer liber, rutina regulată a somnului;
- Evaluarea cardiologică periodică, pentru a exclude cauze organice.
Panica nu e un semn de slăbiciune, ci un semnal de alarmă al corpului că a trecut prin prea mult.
Iar educația cardiacă înseamnă, în primul rând, să înveți să îți asculți corpul fără frică.
💡 Inovație & Digital Twin – Cum tehnologia poate diferenția frica de infarct
În prezent, medicina digitală oferă instrumente care pot face diferența, în timp real, între un episod de panică și o disfuncție cardiacă reală.
🔸 Digital Twin-ul inimii este o replică virtuală, creată din datele pacientului: imagistică, EKG, ritm cardiac, parametri fiziologici.
Această „inimă digitală” poate fi folosită pentru:
- Simularea reacțiilor la stres sau efort, pentru a identifica riscul real de aritmii;
- Analiza datelor din wearables (ceasuri inteligente, senzori ECG portabili), care trimit alertă doar dacă există deviații periculoase;
- Personalizarea tratamentului, în funcție de modul în care corpul reacționează în situații de anxietate.
🔸 Prin conectarea la o platformă bazată pe AI, pacientul ar putea primi în timp real un mesaj de tipul:
„Puls crescut cauzat de anxietate – respirați adânc, totul este în parametri normali.”
Aceasta este direcția în care merge cardiologia modernă: de la frica paralizantă la controlul conștient al propriului corp.
Poate că, dacă aș fi avut atunci un Digital Twin, aș fi înțeles mai devreme că inima mea nu era pe cale să cedeze — ci doar încerca să-mi spună, în felul ei, că suferința emoțională e la fel de reală ca una fizică.
